NU CAPĂTUL LUMII ÎL CAUȚI, STĂPÂNE!

Cică odată un prinț din poveste și-a luat curtenii și a plecat

Să cutreiere lumea, s-o vază cum este, până ce un ocean el și-a aflat...

La miezul nopții iese din corturi, mătăsurile în urmă-i susură lung,

Vântul suflă căutând porturi, talazurile de-argint nisipul străpung;

Și cum rătăcește pe malul pustiu, căutând înțelesul iubirii în stele,

Luna se scaldă-n ocean  auriu, de mal se apropie-ncet caravele,

În cale aduc nestemate, piperuri, de la capătul lumii luate pe-alese,

Pânzele flutură, suspină caneluri, sub ape ondinei nu pare să-i pese.

Deodată-n cleștarul ce i-a fost hărăzit vede cum prințul bântuie-n noapte,

De unul singur, de nimeni păzit, iar gândurile lui se revarsă în șoapte...

- Când o fi să ajung la marginea lumii, după-a mea stea fără seamăn,

Va apărea din mijlocul spumei, ondina, sufletul geamăn...

Și cum auzi chemarea uscatului, din adâncuri, ondina suspină,

- Aci și acum e-ntâlnirea-așteptatului, oceanul o-ngână-n surdină.

Când noaptea se-ntinse și cerul cuprinse, mai altfel, ascunzând însăși luna,

Prințu-adormi și se lăsă-n vise, ondina căutând-o întruna,

Făptura ondinei i se-ntrupă din sare și luciu de ape,

Venind către el, cu pași măsurați, privindu-l în ochi de aproape.

Când zorii se-aprinseră și ziua veni, el pleoapa-și deschise, mirat,

Văzu lângă el chipul ondinei, de parcă cineva l-a pictat,

Se ridică cu luare aminte și nu conteni să-l privească,

Mai iute ca gândul, peste chipul cuminte, se-avântă un val să-l răpească.

Tridentul zeului lovește cu sete, oceanul amenință să atingă chiar cerul,

Când scoici sidefii i se răsfiră prin plete, ondina-și scutură-n valuri misterul,

Amarnic mâhnirea-l cuprinde pe prinț și-și cheamă toți barzii să mângâie versul,

Despre ondina cu ochii ei hoți, pe care a-ndrăgit-o din tot universul.

Barzii amuțesc, tăcută li-e lira, cuvintele parcă i-au părăsit,

Dintre ei spune să cheme ondina doar cel mai bătrân, cel din urmă sosit.

- Stăpâne, Stăpâne, ondina-i de vină, te-a ispitit cu miraje,

Uit-o, arătă-i c-a fost siliciu mărunt, când ți-a dat înconjur pe plaje!

Așa cuvântă plin de sine-ntre ei un tânăr de neam boieresc,

Bătrânul îl privi vulturește, se-ntoarse către osul regesc:

- Nu capătul lumii îl cauți, Stăpâne, ci steaua ta norocoasă,

De stele-i plin cerul, dar steaua ta șade în a oceanului casă!

Stăpâne, Stâpâne, când oceanul ți-e casă, de ești humă-n adânc vei rămâne,

Când strălucești și se vede pe-afară, din focul stelar porți fărâme,

Balada apei și-a albastrului ei ai slăvit-o și-ai dus-o cu tine,

C-un dar princiar ai fost răsplătit – Ondina – cheam-o la tine!

Nu asculta curtenii sau ăst vlăstar bun de gură,

Poruncă dă barzilor tăi să-ți cânte iubire, nu ură!

Și, ca-n orișice poveste, înainte încă este...


07.08.2015