ÎNȘIR'TE MĂRGĂRITE...

La fereastră mi-au bătut ziua toată stropi de ploaie, 
Ca un plâns al așteptării ce se scurge în șuvoaie, 
Cu un gând te căutai printre crengile-nflorite
Și din noapte te iviși, înșiră-te mărgărite...

Înșiră-te în poveste, că a fost și încă este,
Cum stă focu-aprins întruna când este vegheat de veste,
Ca iubirea nesfârșită, sărbătoare a privirii,
Când se oglindește-n ochi taina sfântă a unirii:

Suflete ce își cunosc de-altădată strălucirea
Se-ntâlnesc când demiurgul le dezleagă mărginirea,
Ca lumina să și-o pună laolaltă și-mpreună
S-o arate lumii-ntregi ca și firul tors din lună,

Ca și muzica lăutei hărăzită unui vers,
Ca iubirea infinită ce clădește-un univers,
Ca o mare ce se zbate după zbuciumul de val,
Când ondina pentr-un prinț din adânc iese pe mal.

Ochii ei le știu pe toate, câte-n lună și în stele,
Când îți caută privirea gem pe valuri caravele,
Căci se pierde-n noaptea ta când pe mal o întâlnești,
Neclintită stă în lună, te iubește, o iubești.

Câte fire de nisip s-ar lăsa duse de vânt,
Câte valuri mușcă-n sarea lăcrimată pe pământ,
Câte răsărituri smulse nopții s-ar descoperi,
N-au să termine povestea cu cei doi în nicio zi.

Cum uscatul după ape se întinde-n orice chip.
Cum în tropot de centauri marele se face mic,
Cum nimicul se sfădește cu el însuși în pustie,
Tot așa un prinț și-ondina caută o veșnicie.

Cum a fost acu'o seară, cum a fost şi-n alte dăţi,
Sus, pe stânci, un prinţ aşteaptă printre pomii fără soţ
Şi îşi plimbă ca zefirul peste corzi de aur fine
Mâinile meşteşugite, lira-ncepe să suspine...

Ca un izvoraș ascuns care-n taină se dezleagă
Dup-o albie de curs și de-acolo-n lumea largă,
Într-un clipocit de valuri, îmbătat de gustul sării,
Ca să-mbie o ondină și apoi să se dea mării.

Din acvatice eresuri o ondină se trezește,
Când de smoală este noaptea către maluri o pornește...
Nu e mult și luna nouă i-o ascunde-n umbra ei,
Stelele n-or licări, ci se vor smeri la zei.

Prințu-ngână o baladă, cu-a lui voce roagă luna
Să se-ascută în pătrar cât zeii frământă spuma
Și când stelele se-aprind, candele-n mirajul bolții,
Către el și-ntinde mâna o ondină-n marea nopții.

În căușul palmei sale, ca pe scumpe catifele,
Îi întinde darul ei, lacrimi împietrite-n perle,
Cu lucirea sidefie întunericul despică,
Ea îi caută privirea, el pe-a lui nu și-o ridică.

Ochii lui rămân legați de-a ei mână grațioasă,
O trandafirie perlă șade-acolo, luminoasă,
Este una, numai una, fără preț și e dorită,
C-a fost plânsă când ondina a simțit că-i fericită.

Și, ca-n orișice poveste, înainte încă este...